„Îl privea cu ochi mari ca şi când l-ar fi văzut pentru prima dată. Cum oare nu realizase? Desigur Luke era un bărbat frumos, cu rădăcini latine, brunet cu ochii albaştri. Dar nu îi dăduse prea multă importanţă până atunci. Deşi îl vedea zi de zi. Ba chiar a stat la biroul din faţa lui timp de câteva luni, au vorbit şi au petrecut 8 ore pe zi împreună, de Luni până Vineri. Încă vorbea la telefon iar ea îl admira din profil. „Încă puţin..” îi face semn ridicând un deget „sorry”. Cămaşa bleu deschis se pierdea sub cureaua cu cataramă neagră şi dungi subţiri argintii. Primul nasture era descheiat dezvelindu-i pielea şi cravata bleumarin zăcea abandonată pe birou. Cu o mână pe telefon, gesticula explicându-i unuia din furnizori că datorită intemperiilor transportul nu va ajunge la timp.
Jenna era bucuroasă de întrerupere. Putea să-şi satisfacă noile curiozităţi fără a fi prinsă, studiindu-l cu atenţie, de sus până jos. Costumul negru îl îmbrăca perfect şi locul dezgolit de nasturele cămăşii îi atrăgea privirea ca un magnet. Nu dorea nimic. Decât să-l apuce de guler şi să-i inspire parfumul pe care, culmea, şi-l luase la recomandarea ei. Cine-ar fi crezut vreo clipă că o place? Şi cum de până acum Luke a fost doar un coleg de birou şi nicidecum o dorinţă de mai mult? Erau apropiaţi, se înţelegeau bine şi era mai degrabă o relaţie dintre frate şi soră decât altceva. Nu avea idee ce naiba se schimbase dar ceva era acum acolo unde ieri nu fusese şi în timp ce el îşi trece mâna prin părul scurt şi negru, ea îşi ţine respiraţia o secundă pentru că tocmai se încheiase convorbirea şi pusese telefonul în buzunar.
„Jens, gata, scuză-mă. Mergem?” şi se întinde peste birou să îşi ia geanta pentru ca apoi s-o treacă peste cap până pe celălalt umăr.
„Ăăăă…mmm…ăăăă….da. Da! Sunt gata. Hai!” reuşi ea să bâlbâie cu gândurile brusc întrerupte.
„Totul ok? Eşti ciudată de vreo oră încoace!”
„Ăăăă… da.. da… DA. Puţin obosită că e Vineri şi am avut clientul ăla ciufut şi m-a cam secat de energie”
„Las că trece cu prima bere. Dacă nu, cu a doua!” spuse el zâmbind larg şi dezvelindu-şi dinţii perfect albi.
Jenna se ridică de pe scaun şi luând-o înainte, traversară încăperea mare ce adăpostea alte 20 de birouri, grupate câte 4. Afară se întunecase şi toată lumea era probabil deja acasă sau într-un pub, doar fetele de la curăţenie mai goleau coşurile de hârtii din dreptul fiecărui birou.
„Ce să fac acum? Cum să mă port? Ce să îi spun? Habar nu are că am aflat şi nu pot să-i spun pur şi simplu… Ce mă fac?” gândea ea în timp ce cobora scările, simţindu-i prezenţa chiar în spate, pe holul îngust ce duce spre ieşirea personalului. Nu s-a gândit niciodată că o place, la fel cum nu l-a perceput ca pe un bărbat de care ar fi interesată. Deşi lucrau împreună de un an şi ceva. Înghiţea în sec şi spera să nu fie prea roşie şi inima să i se potolească cât mai repede. A aflat din greşeală, în urmă cu o oră, când în loc să ia telefonul ei de pe birou îl luase pe al lui. Ce vină avea că aveau toţi acelaşi model de telefon? Şi era fix în mijlocul unei conversaţii cu Jake, un alt coleg de-al lor. „Şi iar ieşi cu obiectul afecţiunii tale?” scrisese Jake. „Da. Mersi că ne-ai tras clapa. Din cei 5 care trebuiam să fim am rămas eu cu Jens. U suck!” răspunsese Luke. „Ei lasă, ia-i ceva de băut şi ia-ţi şi ţie ceva mai tare, poate aşa o să ai curaj să îi spui că-ţi place. Că ne-am săturat noi de un an de când tot îţi curg balele după ea. Go. Drink. Fuck! Sau vrei să devii King Of The Friendzone??? =)))” scrisese iar Jake. „Eşti un porc, Jake! Ne vedem Luni. Bye” . „Bye. Şi eu te iubesc. x” era ultimul mesaj de la Jake. Jenna simţea picături de sudoare pe ceafă şi puse telefonul la loc pe masă, stingând ecranul. Luke era în zona cu bucătărie şi îşi spăla caserola, fredonând ultimul hit al lui Justin Timberlake, în timp ce ea se lipise de scaun şi mintea începu să-i vâjâie.
Coborâră scările până la uşa cu sticlă şi vru să apese butonul de release, care descuia automat clădirea. În acelaşi moment, un sunet scurt anunţa un nou mesaj pe telefonul lui. Jenna tresări fără să-şi dea seama şi uitând complet că nu apucase să apese butonul, începu să tragă de mânerul de metal. O dată. De două ori. Îl zgâlţâi şi mai puternic, intrând în panică. Uşa se deschidea în interior, aşa că locul în sine era destul de strâmt. Ridicând ochii din telefon, Luke o privea nedumerit cum se luptă cu mânerul, fără rezultat.
„Jens… dear… ce încerci să faci?” şi se întinse să apese butonul, în acelaşi moment în care ea se întoarse brusc şi se lovi cu nasul de bărbia lui. Ridică privirea şi se uită fix în ochii lui albaştri. O clipă. O secundă. O mie de clipe. Timpul se oprise şi îi simţea doar respiraţia caldă pe frunte. Ce să-i spună? Cum să-i spună? Incapabilă să schiţeze vreun gest, rămase acolo pierdută în albastrul perfect şi parfumul ce îi inunda nările. Luke clipi de două ori, se încruntă o dată fără să priceapă exact ce se întâmplă şi deodată făcu ochii mari. Ştia. ŞTIA! Cum? De unde? În ce fel? Întrebările se învârteau în jurul lui fără răspuns dar ştia. Pentru că-i ştia privirea. Îi ştia privirea aia de când fusese îndrăgostită până peste urechi de Aaron şi ieşeau împreună cu toţii la pubul de pe colţ, pentru că şi el lucra în apropiere. Simţise că ceva e în neregulă cu ea în ultima oră dar nici la zece lumi paralele distanţă nu s-ar fi gândit la asta. „Oare de când ştie? Sigur nu demult… sau poate… de unde naiba ştie? Dacă”… dar întrebările şi raţiunea se estompau cu cât imaginea ochilor ei devenea mai clară. Un moment mai târziu nu dorea decât să afle ce gust are, să-i invadeze fiinţa cu un sărut şi s-o facă a lui. Fără să-şi dezlipească ochii de ai ei se apropie uşor şi îi ridică bărbia, buzele atingându-i” MIAU… „buzele atingându-i-le pe ale ei pentru o secundă şi apoi” MIAU … MIAU… clipesc de două ori şi privesc dincolo de paginile cărţii. Pe braţul fotoliului doi ochi mari şi verzi mă studiază din mijlocul unui cap imens şi pufos de motan persan, cu bot turtit, de culoarea cafelei cu lapte. General Fluffy Von Litter. Motanul prietenei mele Diana, care este la munte cu proaspata achiziţie posesor de BMW X6 şi o vilă drăguţă la malul mării. Generalul cere atenţie deşi mă jur că şi-a găsit cel mai prost moment. Cobor iar privirea spre paginile cărţii din poală şi caut rândul unde Luke probabil că o sărută pe Jens pentru prima oară şi eu nu sunt prezentă din cauze feline. „Buzele atingându-i-le pe ale ei pentru o secundă şi apoi, lacom, se repede asupra gurii ei, invadând-o, în timp ce trupul masiv o lipeste de uşa de sticlă şi mâinile o apucă de coapse, ridicându-le pe” MIAU… „ridicându-le pe şoldul” MIAU… „pe cuvântul meu, Generale, că ţi-ai ales foarte prost momentul!!!!”… MIAU vine iar răspunsul motanului ce îşi plimbă coada stufoasă dintr-o parte într-alta şi nu pare câtuşi de puţin să aibă vreo reacţie la vocea mea. Las cartea pe fotoliu şi merg să mă uit dacă are destulă apă, destule boabe sau vrea să-i schimb nisipul. Totul e în regulă, el tot acolo pe braţul fotoliului, stă drept ca o statuie şi doar coada se mişcă. Dracul ăsta îşi bate joc de mine, clar!
Ţrrrrrrrrrr Ţrrrrrrrrrrrrr se aude interfonul. Apăs butonul şi o voce nu foarte voioasă mă anunţă „PIZZA pentru 28”. Las băiatul să intre în clădire, fericită că pizzăria asta livrează la ore imposibile cum e asta, respectiv 2:16 minute noaptea. Sau dimineaţa. Deşi mă jur că nu am priceput vreodată de ce se spune „dimineaţa” în toiul nopţii când e clar noapte şi lumea doarme şi deloc dimineaţă căci răsăritul soarelui e la multe ore distanţă. Descui şi crăp uşa în timp ce plec să-mi caut geanta cu portofelul. Un minut mai târziu apare şi băietul care ciocăneşte uşor în uşa întredeschisă „Bună seara… dimineaţa… aici e 28?” „Da, bună, imediat! Nu am reuşit să pun numărul pe uşă… cât face?” Plătesc băiatului cât îmi cere plus bacşiş, îi mulţumesc pentru livrare şi îl privesc cum pleacă. Bietul de el, să livrezi pizza la ore din astea cred că îţi trebuie voinţă de fier dar până la urmă toţi trebuie să trăim din ceva. Încui uşa în urma lui, desfac cutia şi admir opera de artă a bucătarului ce a făurit o perfectă pizza quatro formaggi cu extra topping de pepperoni. Inspir adânc aroma de brânză şi bag capacul de deasupra dedesubt, aşezând-o pe un colţ al măsuţei mici de cafea, alături de paharul mare de suc de merişoare. Da. Am ieşit acum câteva seri cu o prietenă şi am stat pe o bordură de ciment, drept urmare de două zile beau numai suc de merişoare şi port şosete flauşate.
Mă aşez la loc în fotoliu şi iau cartea în mână, dar nu apuc să caut rândul că aud semnalul de mesaj la telefon. Aleg să îl ignor şi îmi cobor iar privirea spre paginile deschise. Alt sunet. Alt mesaj. Telefonul e la doi metri de mine, trebuie să mă ridic să ajung la el dar asta înseamnă să amân iar primul moment de pasiune dintre Jen şi Luke deşi l-am aşteptat aproape jumătate de carte. Decid să continui lectura. „în timp ce trupul masiv o lipeşte de uşa de sticlă şi mâinile o apucă de coapse, ridicându-le pe şoldul lui. A lui. Numai a lui. Acum ori niciodată, instinctul îi redusese la tăcere orice urmă de raţiune şi nimic în lumea asta nu-l mai putea opri acum. Jenna îşi încolăci picioarele în jurul lui neavând alt punct de sprijin în afară de sticla ce i se încălzea sub spate. Nu putea crede ce i se întâmplă şi nu…” „I’m leaaaavvviiinnggg ooooonnn a jeeetplaaaneeeeee, I don’t knooowww if I’ll be baaaaaack agaaaaaain, Oh pleaseeee” se aude dinspre telefon. AAARRRGHHHHH Diana. Era tonul de apel al Dianei. Singura persoană ce ştia că sunt trează la ora asta, pentru că o rugasem să mă sune când ajunge acasă în noaptea asta să-mi spună cum a fost. Las cartea, mă duc după telefon şi mă arunc înapoi în fotoliu.
„Hey babes” răsună vocea ei veselă „ce faci? Şi-a rupt Jenna mâna în accident?”
„Ceeeee????? Ce mână? Cum? Unde?” întreb mirată încercând să-mi amintesc orice altceva din cartea aia dar fără rezultat, mintea mea e pironită odată cu ei doi, la ieşirea din clădirea de birouri.
„Ah… ok… las’ nevermind. Ajungi tu şi acolo… ce face iubitul meu General?”
„Bine. Mă miaună. Stă pironit pe braţul fotoliului şi mă miaună. Mâncare are, apă are, nisip cu aromă de lavandă are, cu el m-am jucat mai devreme, mă jur Dee nu ştiu ce e cu Generalu’ tău, io zic că îmbătrâneşte…”
„Haha dragul de el. Mai făcea aşa şi acasă câteodată, de obicei stă într-un punct fix când vede câte-o muscă şi o urmăreşte cu privirea… oricum, am ajuns. David m-a lăsat acasă să îmi iau maşina şi nişte haine de schimb şi mă aşteaptă la…”
Nu ştiu care i-au fost ultimele cuvinte pentru că mă uitam pierdută la Generalul care avea privirea aţintită cumva spre mine dar parcă nu pe mine. Mă uit din nou la el şi apoi întorc capul spre stânga, suficient cât să prind cu coada ochiului un păianjen ce stătea atârnat de tavan, coborât până în dreptul meu, la nici douăzeci de centimetri de mine. În secunda imediat următoare ţipătul meu isteric se loveşte de pereţii livingului în timp ce sar de pe fotoliu ca arsă, atingând cu piciorul colţul cutiei de pizza. Următoarea secundă s-a desfăşurat parcă cu încetinitorul… văd cum cutia de pizza împinge paharul cu suc de merişoare spre marginea măsuţei, mă aplec să îl prind dar lovesc cu tibia măsuţa de cafea, telefonul îmi zboară din mână şi se izbeşte de perete desfăcându-se în 3 bucăţi la impact, mâna ratează paharul dar ajunge în schimb pe colţul cutiei de pizza ce stătea în afara măsuţei şi cum înclin capul uşor spre dreapta îl văd pe General cum sare de pe braţul fotoliului şi prinde cu labele păianjenul, în săritură. În aceeaşi fracţiune de secundă cele trei bucăţi ale telefonului meu cad pe podea, paharul se varsă şi lichidul roşu curge pe încărcătorul de la laptop făcând o flamă şi un pocnet, cutia de pizza face un flip în aer şi aterizează cu faţa în jos, jumate pe covor jumate pe canapea. Ecranul laptopului se stinge brusc, o durere ascuţită îmi străfulgeră piciorul stâng şi Generalul se uită la mine de pe canapea, în timp ce din gură îi atârnă trei picioare de păianjen.
Eu sunt Eliza.
Welcome to my life.